„Cuvinte de răspuns” la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, Domnului Prof. dr. ing. Petru ALEXE, Decan al Facultăţii de Ştiinta şi Ingineria Alimentelor, Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi.

Emoţia mea se ascunde în dorul profund de Bucovina.

Domnule Rector, doamnă Decan, onorat juriu, onorată asistenţă,

daţi-mi voie să dau un răspuns „atipic” pentru o manifestare care depăşeşte cu mult emoţia lucrurilor simple.

Cuvântul meu de răspuns îl reprezintă o pledoarie pentru „cuvinte bune de mâncat”,  sub semnul, repet, dorului, iubirii şi respectului de Bucovina.

Cuvântul meu reprezintă o încercare de a vă mulţumi imensei bucurii pe care mi-aţi făcut-o prin desemnarea mea drept Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava.

Vă mulţumesc şi vă asigur că o parte din mine a intrat definitiv în comunitatea academică suceveană.

Cuvinte bune de mâncat

sau

de ce este imperios necesar ca Biblia să fie recitită în metaforă

sau

o scurtă pledoarie pentru un creştinism simbolic şi poetic

Cursul sau discursul nostru face parte din domeniul de teopoetică fundamentală, ca semn de introducere în religia creştină.

Conform lui Matei 4, 3-4 şi Apocalipsa 10,10 „Chiar şi cuvintele lui Dumnezeu, nu doar substanţa lumii, sunt făcute pentru a fi mâncate”.

Există o experienţă originară a mâncării printr-o unitate mistică între foame şi sân, între dorinţă şi obiectul ei, între plăcerea trupului şi realitatea lumii.

Recomandăm drept cursuri complementare şi sinergice cursului de azi: gastronomia, fiziologia profetică, poetica de bază, proiectarea produselor noi, psihologie şi, mai presus poate de toate, dragostea.

Iată o formulă interesantă: „a iubi înseamnă a mânca şi a fi mâncaţi, a cunoaşte şi a fi cunoscuţi, fiindcă iubirea şi dorinţa sunt un sinonim al foamei şi lecţia ei e înscrisă fără cuvinte în trupul nostru născut între grădină (ca simbol al frumuseţii divine), ea însăşi o bucătărie care, prin focul dorinţei desăvârşeşte un ospăţ al lumii, întrupare şi trup a lui Dumnezeu…”.

Este inutil să cunoaştem cuvinte, dacă nu ştim cum să le punem laolaltă.

Aşa cum este inutil să avem o mâncare îndestulătoare, dacă participanţii nu ştiu să mănânce.

Bucătăria poate fi un ospăţ utopic.

Luată singură, bucătăria este moartă. Ea are nevoie de suflet, de bucătar.

Bucătarul ştie că foamea noastră este infinită. Foamea noastră nu ţine de trup, ea vine din sufletele noastre.

Gătitul este arta de a face real ceea ce este ireal, de a face prezent ceea ce este absent.

Bucătarul (a se citi, a se privi şi a se suprapune cu ideea de profesor) trăieşte din cuvinte. El mănâncă aceste cuvinte înainte de a-şi face munca.

În imaginaţia sa, focul arde mereu şi oalele timpului fierb mereu.

Ochii lui văd culori invizibile, nasul său simte mirosuri absente, gura sa gustă savori care nu există.

El trăieşte în viitor.

Înainte ca mâncarea să fie servită la masă, ea este mâncată în visele lui, iar prin visare aduce în trupul lui ceea ce nu există…

A găti înseamnă a da sărutul magic unor lucruri pentru a se transforma în plăceri, plăcere până mai de curând adormită.

Gătitul înseamnă alchimie, el uneşte tot ceea ce natura a separat.

Gătitul este, deopotrivă, şi  artă plastică, pentru că tot ce este bun de mâncat trebuie să fie şi bun de privit.

Ochii câştigă o nouă putere, cea de a gusta.

înţelepţii se iubesc doar prin cuvinte

pentru ei nu tremură inima,

ci vibrează un verb,

pentru ei bătaia de inimă

este doar o categorie de calitate,

pentru ei atingerea este interzisă

pentru că ei se ating doar în cuvinte,

înţelepţii nu au nevoie de sărut

pentru că nu sunt cuvinte care se sărută,

înţelepţii nu au nevoie de copii

pentru că se-nmulţesc singure cuvintele

Înţelepţii se iubesc doar prin cuvinte

sfârşind a se iubi prin sine,

iar dragostea rămâne o ipoteză

pentru necuvinte.

Petru Alexe

Cuvintele şi carnea fac dragoste şi din unirea lor se naşte trupul.

„Cuvânt şi carne

fără separare,

fără amestecare

şi totuşi

un singur trup”

Ruben Alves

Păstrând limitele jocului, teologia pare a fi un exerciţiu despre nunta Cuvântului cu trupul, un boem nesfârşit despre taina întrupării.

Taina lui Dumnezeu este taina propriilor noastre trupuri.

Gura pare a fi locul mâncării cu mult înainte de a fi locul vorbirii.

Mâncarea precede vorbirea. Cuvântul nostru originar este frate geamăn al mâncării.

Copilul cunoaşte înţelepciunea mâncării. În gura flămândă are loc prima lecţie fără cuvinte despre viaţă, o lecţie anterioară oricărui cuvânt şi este începutul tuturor cuvintelor.

Copilul locuieşte într-un poem fără cuvinte.

Gura lui suge golul cu o mare încredere că el există…

Gura care suge ştie că viaţa nu este proprietatea lui, că ea trebuie să vină de afară. Ea este un dar. Ea este un har.

Mâncarea este viaţă.

Mâncarea este plăcere.

Lumea din afară se împarte în lucruri bune de mâncat şi lucruri care nu sunt bune de mâncat. Altfel spus, sunt lucruri care sunt în interiorul trupului şi lucruri care sunt în afara trupului. Alegerea între bun şi rău pare a fi morala primordială a trupului.

Omul se naşte flămând. Întreaga lume devine o mâncare a sa.

Asemenea lui Iisus, omul simplu trebuie să aibă cuvinte bune de mâncat ca substitut la foamea simplă, materială. Omul simplu are nevoie, să-şi hrănească sufletul mai presus de trup.

Dumnezeu este foamea.

Dumnezeu este iubire.

Cele două forme metaforice definesc dorinţa omului către „obiecte” care vor deveni una cu trupul.

A gândi înseamnă nu-i aşa!, a găti înseamnă a trece idei printr-un miracol al focului, înseamnă a uni ceea ce este despărţit în cuvinte sau necuvinte potrivite…

Paradoxal, dincolo de faptul că gătitul uneşte ceea ce natura a despărţit, gătitul separă ceea ce era unit în natură. Sunt lucruri care trebuie să moară pentru a învia.

În psalmi se spune că, printr-o violenţă poetică, să simţim gustul Domnului, să simţim cât de bun este gustul Lui.

Plăcerea n-are raţiune, este şi dorinţă şi foame şi iubire.

Nu iubim lucrul, ci cuvintele scrise în el. suntem frumoşi datorită poemelor pe care carnea noastră le ştie pe de rost, chiar fără să-şi aducă aminte de ele…

Frumuseţea apare într-o oglindă ce trăieşte în trupurile noastre.

Frumuseţea apare prin gânduri despre lucruri care nu permit să fie văzute.

„dacă tăcerea apasă

e semn că are greutate,

nimeni nu te-apasă

fără să aibă greutate

orice sunet

e un zbor, urcă în cer

cioburile tăcerii,

am putea zice că cerul în sine

este din cioburi de tăceri.”

Petru Alexe

Cu mult înaintea psihanalizei, au fost poeţii. Toţi poeţii caută cuvintele care cresc doar din tăcere.

Adevărurile noastre sălăşluiesc dincolo de cunoaşterea noastră. Ele sălăşluiesc în visele noastre.

Fiecare cuvânt este o spovedanie… Visele sunt trimise de ceea ce este absent şi am putea să ne întrebăm „ce suntem fără ajutorul a ceea ce nu este?”

Psihanaliza a apărut atunci când s-a constat că mai toate cuvintele sunt pline de tăcere. Ea devine o ascultare atentă a tăcerii aflate în interiroul cuvintelor pentru a auzi ceea ce n-a fost spus.

„decât să te mângâi o clipă,

mai bine te duc în visul meu

acolo

numai acolo

veşniciile sunt permise

şi te pot mângâia în linişte

şi pentru totdeauna

decât să te iubesc o clipă,

mai bine te duc în visul meu

acolo

numai acolo

veşniciile sunt permise

şi te pot iubi în linişte

şi pentru totdeauna

am doar nevoie de o clipă

în care să te mângâi

de o clipă în care să te iubesc,

pentru ca transferul în eternitate

să fie fidel,

clipa care ţi-o cer

este o viaţă…”

Petru ALEXE

 Poezia apare până la urmă o încercare disperată de a spune ceea ce nu poate fi spus.

„Lutul dă chipul unui vas

dar golul în face folositor”

Tsu Lao

Nu cumva golul este sălaşul lui Dumnezeu, nu cumva peste acest gol este un CUVÂNT care poate fi auzit doar atunci când au amuţit toate celelalte cuvinte?

Şi sufletul nostru este un gol care are loc pentru Dumnezeu, este un spaţiu flămând de iubire.

În noi există un univers posibil şi numai visele noastre îl pot umple pentru că prin vis, doar prin vis, putem accede către infinit.

Spaţiul nostru flămând de iubire va fi satisfăcut de o mâncare potrivită şi spiritul nostru va fi în limita a tot ceea ce am adus în golul nostru (suntem, nu-i aşa, suma tuturor persoanelor reale sau virtuale pe care le-am cunoscut!), suntem atât de reali cât ne permite limita de imaginaţie.

Picasso spunea că „tot ceea ce îţi poţi imagina este real!” şi, probabil, are dreptate.

Ludowig Fenerbach spunea că „în obiectul care-l contemplăm facem cunoştinţă cu noi înşine” iar o poeteză braziliană (Cecilia Meireles) spunea că „Universul este oglinda noastră, noi suntem oglinda lui Dumnezeu, suntem oglinda Universului. Trupul nostru e o oglindă gânditoare a Universului…”

„În taina Nesfârşitului

se leagănă o planetă.

Pe planetă, o grădină,

în grădină un strat de brăzdat flori;

în stratul de flori, o violetă,

şi cât e ziua de lungă, deasupra violetei,

între planetă şi Nesfârşit,

aripa unui fluture.”

Cecilia Meireles

Universalitatea lui Dumnezeu se relevează în concreteţea frumuseţii.

Teologia apare ca o grădinărie poetică… Dumnezeu pare nemulţumit de infinitatea Universului şi aduce spaţiul nemărginit, fără viaţă, în spaţiul mic, definit, al unei grădini, loc potrivit pentru simbioza dintre dragoste şi frumuseţe.

Frumuseţea este în sine un triumf al vieţii în faţa morţii.

Suntem mâncaţi de mâncare, mâncarea ne asimilează şi devenim ceea ce mâncăm…

Dacă trupul şi sângele ar fi simplu asimilate în trupurile noastre, provenind dintr-o viaţă oprită, ele ar deveni ceea ce suntem noi.

Dar Euharistia este inversul normalităţii: mâncăm şi bem pâinea şi vinul, dar pâinea şi vinul sunt cele care ne mănâncă pe noi. Urmează să devenim ceea ce sunt ele: Trupul şi sângele lui Hristos.

„Mâncarea” pe care o primim de la „bucătar”, mâncarea pe care o primim de la „profesor” este o mâncare specială.

Ea este alcătuită din cuvinte bune de mâncat pentru că ele sunt născute la marginea Cuvântului tată, la marginea unui gl infinit de iubire.

Profesorul este un om care a făcut o excursie în gol şi s-a întors . el foloseşte cuvinte, aşa cum un păianjen foloseşte pânza pentru a acoperi (şi cuceri, evident) golul.

A învăţa pe alţii înseamnă a alcătui o hartă a lumii, a o face să apară prin puterea cuvântului şi puterea oricărui cuvânt înseamnă puterea unei lumi.

Profesorul îşi poartă hărţile în buzunar. Păsările lui sunt întotdeauna în colivii. Ascultă. El este stăpânul. Ele îi aparţin. Sunt în posesia lui.

Un profesor bun îşi ţese pânza de cuvinte, ştie ce predă, scenariul înseamnă antrenament şi cuvintele sale par a veni dintr-un zbor infinit ca nişte păsări în colivii…

Sunt momente în care apar păsări sălbatice, obişnuite cu zborul liber şi perturbă ordinea.

Din motive necunoscute profesorii care se îndrăgostesc de păsările zburătoare sălbatice devin poeţi...

Suceava ,

18.11.2010